Prin Decizia nr. 3017 din data de 4 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat ca fiind întemeiată hotărârea instanței de fond prin care s-a stabilit că angajatorul a aplicat un tratament discriminatoriu față de un angajat.  Fapta de discriminare a constat în acordarea măririi de salariu unui angajat în cuantum mai mic în raport cu colegii săi care au aceeași funcție, vechime în muncă și grad principal pe motiv că angajatul în cauză a avut prea mult concediu medical.

Astfel, ICCJ a considerat că instanța de fond în mod întemeiat a reținut că fapta de discriminare a fost comisă în cadrul unui raport de muncă, a vizat pe angajat care a primit pentru o perioadă îndelungată 1 noiembrie 2011 – 1 decembrie 2014 un salariu mai mic decât colegii săi pentru un motiv discriminatoriu nejustificat obiectiv și, în principal, această situație a fost generată de angajator, deși acesta avea obligația de a asigura egalitatea de tratament pentru angajații săi.

Conform art. 5 alin. (1) din Codul muncii, în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.

Conform alin. (2) al aceluiași articol orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală, este interzisă.

Constituie discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii.

Constituie discriminare indirectă actele și faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.